Domnul Anghel, un bărbat de 90 de ani, subțirel, îmbrăcat elegant, cu cravată și pălărie, stă pe o bancă din Piața Națiunilor Unite.
Născut în județul Teleorman, a cunoscut Bucureștiul când venea în vizită la bunicii lui, care locuiau în zona Națiunilor Unite. Un timp a migrat între două realități: cea urbană și cea din curtea părinților, cu păsări și animale. A rămas în cea cu mai mult asfalt și mai puțină liniște. La început a stat cu chirie, apoi și-a cumpărat un apartament în blocul turn, chiar când s-a dat în folosință, în 1960.
A fost martorul mai multor schimbări din zonă. Pe rând, aici a fost Senatul, un cinema și o cofetărie.
Cinematograful Gioconda e locul în care domnul Anghel a văzut filmul „Drumul spre stele”. Când cinematograful a fost dărâmat, au luat contur patru blocuri: B1, B2, A și C.
În locul cofetăriei nu s-a mai făcut nimic. Acum e un spațiu gol, printre coloane, dar în anii ‘50-’60 își amintește cum, mai ales vara, era plin de oameni și de mese. Mergea acolo des, la o bere, un cremșnit. „Altfel trecea timpul.”
De-a lungul vieții, spune că a avut un vis mare, care i s-a îndeplinit pe 1 septembrie 1988. Lucrase la Institutul de Cercetări alimentare.
„Visuri nu am avut, să ies cu bine la pensie de acolo și asta basta.”
De atunci iese zilnic în părculețul din fața blocului turn. Se gândește la ce a fost, vorbește cu cei care încă sunt. Nenorocirea, spune el, e că mai ales vara vin mulți copii care fac baie în fântână și terfelesc iarba.
De pe banca pe care stă se văd autobuzele care trec continuu și oamenii care le așteaptă. De obicei, împarte banca asta cu mai mulți foști colegi și vecini, pensionari și ei. Ies la prânz și stau la taclale până la ora 17, 18. Vara stau, iarna se mișcă. Ies mereu. „Iarna e frig, e zăpadă, trebuie să te miști, că îngheți.”
De pe aceeași bancă, se uită la zecile de porumbei din parc.
„Porumbeii nu ne aparțin nouă, vin din alte părți, dar lumea îi iubește pentru că sunt niște păsări drăguțe. Vara vin și pescărușii și mănâncă împreună cu ei.” Pe jos sunt mai multe mormane de pâine uscată. Domnul Anghel calcă în picioare bucățile mari de pâine în jurul cărora zboară porumbeii. Spune că vrea să le fărâmițeze hrana, să o poată mânca mai ușor.
Porumbeii mănâncă, iar domul Anghel se uită la ceas, pe telefonul lui cu clapetă. Îl scoate din buzunarul interior al sacoului. E cu 40 de minute înainte. Așa îl ține în ultimul timp.
„E răcoare acum, s-a dus soarele.” A apus după blocul turn.
Text de Andrada Lăutaru
