Nu o să îți dau numele meu, o să îți spun doar că am ochii verzi. De fapt, vreau să îți spun cum văd Piața Națiunilor Unite, cu ochii mei verzi, de multe ori semi-adormiți, când soarele se pregătește să răsară și eu vin la lucru în zonă.
Fac asta de atât de mulți ani încât am încetat să mai pun o cifră în dreptul lor. Sunt genul de om căruia îi place să ia lucrurile pe rând. Să nu le amestecăm, să nu ne încurcăm. Serviciul de aici mi-a redefinit noțiunea de responsabilitate.
De multe ori, când vin la lucru, nu sunt multe lumini. Dar deja știu locul atât de bine, încât îl deslușesc prin semiobscuritate. Piața Națiunilor e, practic, mai multe locuri. Depinde din ce unghi te uiți: dinspre Victoriei e mai retro, dacă te uiți la turn, e mai modernă, dacă vii dinspre Judecătorie e mai intelectuală, cu toți avocații și judecătorii care se plimbă de colo până colo, cu dosare în mâini și robe pe brațe. Ceea ce e comun din orice parte ai veni, e fluxul de oameni. Piața e tranzitată la orice oră. Nu interacționez mult cu cei care trec, îi văd doar cum se grăbesc și își poartă cu ei povestea. Cei cu care vorbesc mai mult, sunt cei de-ai locului, oameni sociabili.
Simt că fiecare colţ, fiecare porţiune e diferită. Și asta este una dintre caracteristicile zonei, că te surprinde la fiecare pas. Îți recomand să te plimbi pe jos, să vezi oamenii care trec, să îi vezi pe cei care stau și, poate cel mai important, trebuie să vezi pescărușii. Păcat că nu te poți plimba cu barca pe Dâmboviţa. Asta e ceva ce îmi doresc să fac și eu. Poate într-o zi. Până atunci, iau în fiecare zi acasă, în sectorul 4, imaginea a ceea ce e deja piața asta - Turnul, lacul, pescăruşii, stilul retro, lumile care se îmbină, liniştea, întunericul. Un aer boem.
text de Andrada Lăutaru
