Într-adevăr, faptul că eram tineri și munceam, plecam ca fiecare, dimineața și când ajungeam acasă intram să ne facem treburile, ca fiecare gospodar.. Și nu prea stăteam așa la.. Ba gospodărie, ba copii, ba școală, ba nu știu ce.. Ce pot să spun. Bine a fost pentru că am avut liniște, oamenii parcă preocupați, e adevărat, de muncă, dar erau mai apropiați. Acum...
Te privește cu ochi vii, albaștri și vorbește rar și calm. În tura pentru cumpărături, parte din rutina zilnică cu care își începe dimineața, trece și pe la Florăria din colț, de obicei între 9 și 10. Mai schimbă o vorbă cu doamna care vinde florile și cu altele din zonă pe care le știe de mai bine de 50 de ani. S-a mutat în Piața Națiunilor Unite în anii 60, pe când lucra ca învățătoare. Soțul ei a cumpărat apartamentul prin UGSR-Uniunea Generală a Sindicatelor.
În tinerețe n-aveau prea mult timp liber, plecau dimineaţa de acasă și se întorceau seara - ba gospodărie, ba copii, ba școală, ba nu știu ce –.Cei mai mulți dintre vecini se cunoșteau și petreceau, uneori, timp împreună. Bărbații își organizaseră niște cluburi la parterul unuia dintre blocuri, unde jucau table și șah.
Locul arăta altfel, dar după atâta vreme, imaginile care să identifice fiecare punct important s-au estompat. Pe lângă magazinele și policlinicile care există și acum, aveau și ștrand și operetă, și-un scuar în spatele blocului, iar zona era împânzită de pomi, - plopii ăștia foarte frumoși.
Cu Piața Unirii, cu teatrul și cu cinematograful aproape, aveau destule alegeri pentru timpul liber. Înainte să apară televiziunea, mergeau, sâmbătă de sâmbătă, la cinematograful Victoria. După film treceau și pe la birtul de vizavi de Casa Centrală a Armatei - mâncam doi mici și un pahar de vin și pe urmă mergeam acasă și ne vedeam de treabă.
Și acum își mai caută câte ceva frumos – vreun spectacol în Piața Constituției sau pe altundeva pe aproape – dar se ferește să meargă singură, pentru că nu s-ar simți în siguranță.
Încet - încet, locul vecinilor pe care îi știa a fost luat de chiriași. Nu se pune problema să nu vorbească cu cei mai vechi, - ne lăudăm cu bolile pe care le-am strâns, ce am mai făcut.
- Toți au viața asta tristă de bătrân [...] atunci e cel mai greu, când nu mai ai putere, nu mai ai prieteni, copiii sunt la casele lor, ocupați.
Odată cu geografia locului și cu cei care au plecat, s-a schimbat parcă și sentimentul de apartenență la comunitate. Înainte, vecinii păreau să fie mai calzi și mai atenți la nevoile celorlalți: -eram mai umani.
La vârsta asta ne căutăm singuri frumusețea. Mă bucur pentru tot ce este frumos, sau o vorba bună, sau un copac care înfloreşte [...] Am avut așa o bucurie [...] într-o tufă de o plantă pe care nu prea o cunosc, au apărut și ghioceii. Atâta bucurie am avut, mi-a venit să plâng.
Text de Alexandra Voivozeanu
