Odată ca niciodată, locul acesta se numea Piața Operetei... de la Teatrul de Operetă care ii dădea identitate și scop. Acum nu mai există în plan fizic, transmite doar semnale din absolut, precum acele membre amputat descrise în literatura de specialitate, care încă dau dureri în prezent, deși au fost înlăturate de ceva vreme.
Nu îmi mai aduc aminte exact ce vârstă aveam când am mers pentru prima dată la Teatrul de Operetă; probabil 8 - 9 ani. Tata ne-a adus cu mașina - pe mama, pe mine și pe sora mea. De la distanță am văzut o clădire, așezată la intersecția a două străzi care se întâlneau în unghi ascuțit, cu o fațadă de formă circulară și un portic, sprijinit pe câteva coloane. Am coborât din mașină chiar în față și am urcat o treaptă sau două, traversând spațiul dintre coloane, o graniță între lumea de afară, de pe stradă și lumea din interiorul teatrului.
În spatele ușii de la intrare am imaginea unui alt spațiu de trecere, mai îngust, străjuit de o doamnă căreia trebuia să îi arătăm biletele, mici petice de hârtie de proastă calitate pe care locurile erau trecute cu pixul. Cred că le-a rupt și a oprit câte o jumătate din fiecare. După aceea am urcat vreo 7 - 8 trepte și am pătruns într-un hol circular, un spațiu generos, unde se aflau garderobă și un ”bufet”. Noi aveam locuri la balcon, așa că am urcat încă un rând de trepte și am descoperit la etaj, un hol identic cu cel de jos.
Ușile de intrare în sală erau deschise și îmi aduc aminte mirosul ”de teatru” pe care l-am simțit imediat cum am intrat; și cortina: mare, grea, din catifea roșu - închis, cu falduri și ornamente bogate, aurii. Sala de spectacol - slab luminată - nu era foarte mare și reproducea forma circulară a fațadei, iar scaunele erau îmbrăcate în pluș roșu - închis, moi la atingere. În jurul meu erau spectatori îmbrăcați în ”hainele bune” și nu îmi aduc aminte să fi văzut locuri neocupate. Am auzit un sunet de sonerie și, treptat, peste sală s-a așternut întunericul.
În sfârșit, după prea multe minute, cortina, ultima barieră care străjuia scena s-a ridicat și am primit darul pentru care venisem.
Text scris de Alexandra Alexiuc în cadrul atelierului de scriere creativă Perimetru Subiectiv
